Satisfacţia faţă de viaţă este măsura în care indivizii îşi evaluează „viaţa ca întreg”. Măsurarea satisfacţiei se realizează şi prin utilizarea unei palete largi de indicatori privind aspectele concrete ale vieţii: satisfacţia faţă de serviciu, satisfacţia faţă de viaţa de familie, satisfacţia faţă de nivelul material, satisfacţia faţă de petrecerea timpului liber etc. Aristotel afirmă că nu există un model unic de ajungere la fericire şi nici o unică formă de manifestare a acesteia, deoarece semnificaţia acesteia depinde de subiect: „Unii cred că ea (n.m. fericirea) face parte din bunurile vizibile şi clare, ca plăcerea, bogăţia sau onoarea, alţii cred altfel şi adesea unul şi acelaşi om o priveşte diferit (bolnavul ca sănătate, săracul ca bogăţie) […]. Unii însă cred, că dincolo de multele bunuri [de acest fel], se află un altul care există prin el însuşi, fiind în acelaşi timp cauza ce condiţionează calitatea tuturor celorlalte de a fi bunuri”. Marele filosof grec surprinde faptul că atingerea fericirii, şi în principiu a unui nivel ridicat al bunăstării subiective, este un proces determinat de particularităţile fiecărui individ. Cu alte cuvinte, subiectivismul, modul fiecăruia de a fi, influenţează perspectiva pe care individul o are asupra vieţii. Oamenii intreaba mereu care este scopul vietii daca oricum totul este sortit pieirii? Chiar daca multi dintre noi cautam raspunsuri la aceasta intrebare, in afara noastra, cel mai bine ar fi daca am urma metoda lui Socrate si am privi in interiorul nostru. Scopul nostru cel mai important ar putea sa fie o sanatate buna si bogatie intelectuala; acestea ne pot oferi o rezerva inepuizabila de idei, independenta si o viata morala. Echilibrul interior rezulta din constientizarea faptului ca nu lucrurile in sine ne deranjeaza, ci interpretarea pe care noi stim sa le-o dam.
Un studiu, care și-a propus să descopere în ce fel se schimbă starea noastră de bine de-a lungul anilor, arata că fericirea și satisfacția în privința vieții tind să crească odată cu vârsta. Cu toate astea, bunăstarea sufletească a unei persoane depinde și de momentul în care s-a născut. Teoria implicită a îmbătrânirii- vorbeste despre existenţa unei relaţii strânse între activitate şi satisfacţia vieţii, astfel încât, deşi individul trece printr-o serie de modificări, nevoile psiho-somatice rămân aceleaşi. Persoanele vârstnice care îmbătrânesc în condiţii optime sunt cele care rămân active, rezistând astfel retragerii din lumea socială. Erikson ne spune ca, ultima perioadă din viaţă reprezintă o integritate în luptă cu disperarea. Integrarea acestui conflict presupune dragoste faţă de ceilalţi şi absenţa egoismului, acceptarea propriei vieţi şi asumarea întregii vieţi aşa cum a fost, absenţa regretelor pentru ceea ce ar fi putut face, acceptarea morţii, acceptarea propriilor imperfecţiuni şi pe cele ale celorlalţi. La bătrâneţe, individul priveşte cu satisfacţie realizările din trecut şi cu regret ceea ce nu a realizat, trăieşte eşecul nerealizărilor din viaţă, si toate acestea duc la o limitare progresivă a capacităţilor de adaptare.
Autor:
Dan Ioanitescu – psiholog clinician specialist / psihoterapeut integrativ si sociolog
Contact: 0721.320.711